Fragmente

Am atatea lucruri de zis tuturor, as vrea sa scriu despre ele fara sa le aleg doar pe cele care intra sub acelasi titlu, as vrea sa scriu pur si simplu tot ce vreau sa va spun si nu am apucat. Asa ca voi scrie acum despre lucruri diferite, fara a ma chinui sa leg cumva paragrafele intre ele. Luati textul asta ca pe mai multe postari minuscule puse impreuna.

Vreau sa spun cat de buna e muzica din McDonalds, ma tot mir… Upside down (Jack Johnson) si What if God was one of us, Kaiser Chiefs si Manu Chao, toate astea transforma Mcdonalds-ul din locul unde se indoapa oamenii in locul unde imi place sa stau. Oamenii se indoapa cu mancare proasta intr-o atmosfera frumoasa.

Am observat in luna asta de cand am venit aici ca e greu sa stai singur! Ma intreba Soni daca nu ma plictisesc aici; nu, fiindca in caz ca incep sa ma simt plictisita, exista mereu macar o farfurie care asteapta sa fie spalata (de mine) sau o haina aruncata pe un scaun care trebuie pusa la loc (de mine). Apoi trebuie spalate haine, curatata chiuveta, aerisit, gatit si toate astea trebuie facute de mine! Asta e o noutate si poate ca activitatile enumerate nu par sa ia prea mult timp, dar e surprinzator cum faci ordine si dupa o zi sunt din nou haine pe scaune, vase murdare, lucruri care sunt pur si simplu altundeva decat acolo unde le este locul. Dar imi place, cel putin deocamdata, si cred ca in loc sa ma satur sa tot fac activitatile astea, o sa ma obisnuiesc cu ele si o sa-mi intre in sange.

Ana ma intreba ce prieteni noi mi-am facut. Cercul meu de cunostinte (nu i-as numi neaparat prieteni) se compune in cea mai mare parte din studenti veniti prin Erasmus, pe care i-am cunoscut prin Adela si Victor. Imi place fiindca sunt oameni din multe tari si sunt toti deschisi si prietenosi, insa am niste rezerve in ceea ce priveste stilul lor de viata aici. Nu ii judec, (foarte) probabil si eu as face la fel in locul lor (pentru 6 luni intr-o tara straina cu oameni straini, fara prea multe obligatii si cu multe libertati), insa eu nu sunt aici pentru 6 luni, eu trebuie sa imi iau examenele si sa merg la cursuri, eu trebuie sa (si) invat. Dar pentru distractie sunt numai buni studentii astia Erasmus J. Cu Adela mi-am petrecut destul de mult timp, am descoperit ce banuiam de mult: ca e foarte ok. Deci prietenele mele sunt ea si Kristina. Cu Kristina am fost de cateva ori prin oras, este simpatica si modesta, ceea ce imi place. Parintii ei sunt nascuti in Rusia si s-au mutat in Germania chiar inainte ca ea sa se nasca, asa ca am putut discuta cu ea despre bors si despre salata de morcovi foarte picanta care se gaseste si la Chisinau (mi-a promis ca imi spune combinatia exacta de condimente dupa ce o intreaba pe mama ei).

Mi s-a spus odata ca aici daca cineva iti ofera ceva, trebuie sa accepti de prima data, fiindca ei nu au regula noastra cu „e politicos sa accepti doar a treia oara”. Am refuzat o data ceva si intr-adevar nu mi s-a mai oferit a doua oara. Dar am observat si la Kristina acelasi lucru: daca ii ofer ceva, accepta de prima data, cu un „da” direct. Nu e deloc nepoliticoasa, insa pentru mine si cred ca pentru toti care ar avea obisnuinta sa refuze la inceput din politete, chestia asta se face usor remarcata si poate fi usor confundata cu lipsa politetii. Deci aveti grija ce imi oferiti cand vin acasa, ca s-ar putea sa accept din prima :)

Tot facand drumul dintre casa si statia de autobuz am descoperit muntii de la orizont, nu stiu exact cand, dar la inceput nu ii vazusem. Poate erau ascunsi de ceata, cand se lasa ceata nu se vede nici orasul, nici muntii, desi aici sus, pe deal, e limpede. Sunt atat de frumosi muntii astia, banuiesc ca sunt Alpii (sper sa nu imi dovedesc acum incultura in ceea ce priveste geografia) si de cateva zile sunt acoperiti cu zapada! Daca aparatul meu foto ar avea un zoom mai bun le-as face niste poze, dar asa... google them. Sau asteptati pana vine tati la mine, fiindca am de gand sa-i zic sa aduca echipamentul foto mai profesionist disponibil in casa noastra. Oricum, muntii mi-au amintit de Sibiu si de cat de frumos se vad muntii Fagaras din turnul bisericii...aleia in care se urca turistii sa vada panorama orasului.

Astea au fost lucrurile marunte pe care vroiam de mult sa le spun mai departe, printre subiectele urmatoare despre care voi scrie se numara scoala si mancarea. Ultimul si cu poze!

Pozele promise + povestea kebab-ului

Am facut niste poze la casele cele mai aratoase, ca acum sa va puteti alege favorita :D Cea in care ma visez eu e cea maro, cu geamurile multe. Raza verde se lasa cam greu prinsa in poza, mi-ar fi util stativul... oare vrea mami sa mi-l aduca cand vine la mine?
A doua parte din titlu se refera la cel mai bun kebab pe care l-am mancat in viata mea ieri (azi am repetat operatiunea)! E drept ca nu am cunostinte foarte vaste in domeniul pregatirii kebab-ului, insa magazinul asta aproape de uni are un feeling autentic. Tipul e cu siguranta turc (desi nu e negricios, e mai in varsta), pe langa kebab mai vine durum (ce-i aia?), branzeturi, masline si tot felul de condimente, sosuri, sucuri, etc din Turcia (scrie in turceste pe ele). Vreau sa zic ca kebab-ul nu se compara deloc cu produsele de la Rosa noastra sau de la Speed! In primul rand, chifla nu e deloc McDonald's-like, ci mai consistenta si are niste seminte ciudate, negre, deasupra... habar n-am ce ar putea fi. Inauntru nu erau cartofi prajiti, ci carne (foarte gustoasa), ceapa facuta cumva cu otet, ardei copti, felii de vinete coapte si ele cumva, inca o leguma deocamdata neidentificata, salata, rosii si sos -picant sau nepicant. Picantul e mai bun :)
Cu riscul de a ma repeta, este atat de bun!! Pe langa toate astea, costa doar 2,30 euro! Asta pot sa zic ca e ieftin. Nici unul dintre cei care vor veni sa ma viziteze nu va scapa de vizita in locul asta! (nu am retinut inca numele magazinului)

Si asa se duse prima saptamana...

... una in care am avut doar un curs luni, mai exact o introducere in care am aflat ca nu e inca reglementat clar ce pot lucra absolventii a trei ani de psihologie, ci doar cei care fac si master. In care am mers la un cerc de studiu biblic (!) si la biserica, lucruri care au contribuit decisiv la imbunatatirea relatiei cu gazdele mele. In paralel cu aparentele preocupari religioase au existat incursiuni prelungite in caminul Elisabethstrasse, care au ca urmare faptul ca acum stiu o reteta foarte faina: desertul traditional portughez (cel putin asa mi s-a spus) - Miha&Teo, sorry, dar se face cu multa paine si zahar!
Saptamana asta nu am reusit sa fac demersurile necesare obtinerii internetului acasa, dar mi-am facut abonament pe bus. Asta dupa ce m-am plimbat dintr-o parte a orasului in cealalta doar pentru a lista un formular... care nu a mai fost necesar.
De asemenea, am gatit, dar fiindca nu aveam alt condiment decat sare, pastele mele au iesit destul de dulcege. Cum s-ar spune, un semi-esec. Intre timp m-am dotat cu un ketchup marca Spar de 1,4 kg!
Printre aventurile mele se mai numara sperietura trasa intr-o seara cand veneam acasa si era deja intuneric, datorata unei bufnite. Cel putin asta sper ca era chestia mare care a falfait pe deasupra mea si apoi s-a asezat intr-un copac. 10 metri mai incolo am avut inca o surpriza: pe cerul senin se putea observa clar o raza verde, pornind de undeva din varful dealului pe care ma aflam in drum spre casa. Nu, nu erau si omuleti verzi cu ochii rosii si nu, nu consumasem bauturi alcoolice... era observatorul astronomic, mi s-a explicat ulterior. Raza se poate vedea in fiecare noapte senina. Arata cam sinsistru... o sa incerc s-o prind intr-o poza si sa v-o arat si voua.
Drumul dintre casa si statia de autobuz incepe sa ma frustreze, desi sunt doar vreo 10 minute, insa uneori ma exaspereaza la culme ca trebuie sa-l fac in fiecare zi de cel putin doua ori. M-am dezobisnuit de chestii din astea de cand cu masina :) totusi, inca sunt fascinata de casele care se pot vedea pe drumul asta. Si lor o sa le fac niste poze sa vi le arat. Mai ales una, preferata mea, este mai nou imaginea mea asupra locuintei ideale.
Ultima chestiutza pe care o mai povestesc astazi este intalnirea de azi-dimineata din statia de bus cu o batranica, care a intrat in vorba cu mine si cand a aflat ca studiez psihologia, mi-a declarat senina ca ea e maniaco-depresiva de la 25 de ani, cand l-a nascut pe fiul ei. Stiu ca nu e amuzant, dar seninatatea cu care mi-a zis asta si contextul si detaliile pe care mi le-a mai spus apoi m-au uimit.
In incheiere (de parca postarea asta ar fi un eseu pentru bac), promit sa revin cu poze si cu detalii, probabil despre materii, cursuri, colegi si profesori. Sau... ?